Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Veneţia lui Proust

        de Maria Tronea

Dragostea lui Proust pentru lumea artei se reflectă şi în estetismul operei sale capitale, Ŕ la recherche du temps perdu. Ca şi Baudelaire, el este stăpânit de „le désir de peindre”. Printre tablourile sale cele mai reuşite se înscrie şi cel al Veneţiei, oraşul-muzeu pe care îl vizitează în 1900, împreună cu mama sa. Îl regăsim, recreat, sub pana personajului-narator din ciclul În căutarea timpului pierdut. Acesta descoperă comorile Veneţiei încă din copilărie, în reproducerile primite în dar de la bunica sa, precum cea după pictura Procesiune a relicvelor în piaţa San Marco de Gentile Bellini. La această iniţiere contribuie şi unul dintre prietenii familiei, Swann, un răsfăţat al înaltei societăţi din foburgul Saint-Germain şi un împătimit colecţionar de opere de artă. Promisiunea unei vacanţe de Paşti în nordul Italiei declanşează o bogată reverie a copilului, aflat la Paris, în jurul numelor de oraşe, printre care figurează şi Veneţia: „Eram totuşi şi mai fericit când ieşeam cu treburi şi, mergând repede din cauza vremii care, după câteva zile de primăvară timpurie, se făcuse iar friguroasă precum în timpul iernii (ca în acea iarnă pe care o aveam de obicei la Combray, în Săptămâna Patimilor) – pe bulevarde castanii, scufundaţi într-un aer îngheţat şi lichid ca apa, începeau totuşi, oaspeţi exacţi, în ţinută de seară, ce nu se lăsaseră descurajaţi atât de uşor, să-şi rotunjească şi să-şi cizeleze, sub blocurile congelate, irezistibila verdeaţă contrariată de puterea neaşteptată a frigului, ce nu izbutea să pună frâu exaltării lor treptate –, mă gândeam că acum Ponte Vecchio era presărat la tot pasul cu zambile şi anemone şi că soarele primăvăratec colora valurile din Marele Canal cu un azuriu atât de întunecat şi în tonuri de smarald atât de nobile încât, spărgându-se la poalele zidurilor cu picturi de Tiţian, puteau rivaliza cu ele în privinţa bogăţiei de culori” (Proust, În căutarea timpului pierdut, Swann, Traducere, prefaţă, note şi comentarii, tablou cronologic: Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p. 361).

În reveria sa veneţiană, personajul-narator se transpune în peisajul cetăţii Regină, identificându-se, de exemplu, cu personaje din fotografii: „(...) s-ar putea să fiu eu acela, adică personajul minuscul pe care într-o mare fotografie a bisericii San Marco împrumutată mie de cineva, ilustratorul îl reprezentase cu melon, în faţa porticelor...” (Ibid., p. 362). Sub imperiul dorinţei de evaziune şi al imaginaţiei, camera naratorului se metamorfozează în spaţiu marin spiritualizat: „La aceste cuvinte, mă înălţai către un fel de extaz; ceea ce crezusem până atunci imposibil devenea realitate, mă simţeam cu adevărat pătrunzând printre acele «stânci de ametist semănând cu un recif din marea Indiilor»; printr-o gimnastică supremă şi peste puterile mele, dezbrăcându-mă ca de o carapace devenită nefolositoare de aerul camerei, l-am înlocuit prin părţi egale de aer veneţian, prin acea atmosferă marină, invincibilă şi particulară ca în vis, pe care imaginaţia mea o închisese în numele de Veneţia; simţii operându-se în mine o miraculoasă dezincarnare” (Ibid., p. 362). Semnele unei boli care se declanşează năruiesc visurile naratorului, obligându-l să rămână la Paris, unde va merge în fiecare zi la plimbare pe Champs-Élysées, însoţit de Françoise, intrată în slujba familiei sale după moartea mătuşii Léonie. În cursul acestor plimbări o va cunoaşte pe Gilberte Swann, prima sa dragoste.

Reveria artistică a personajului-narator reuneşte pasiunea pentru teatru – hrănită de admiraţia stârnită de interpretarea Bermei (actriţa Sarah Bernhardt) – şi cea pentru pictură, ilustrată, în acest caz, prin trimiterea la capodopere veneţiene: „Berma în Andromaca, în Capriciile Marianei, în Fedra, iată una dintre acele minuni pe care imaginaţia mea le dorise atât de mult. Voi simţi aceeaşi încântare ca şi în ziua când o gondolă mă va duce în faţa creaţiei lui Tiţian din Frari sau a tablourilor lui Carpaccio din San Giorgio dei Schiavoni, dacă o voi auzi vreodată pe Berma recitând versurile: Se spune că o grabnică plecare vă îndepărtează de noi,/ Stăpâne etc.” (Proust, op. cit., La umbra fetelor în floare, Bucureşti, Editura Univers, 1988, p. 27).

Veneţia devenind o destinaţie interzisă, naratorul va pleca, însoţit de bunica sa, la Balbec (nume fictiv al unei staţiuni estivale, situată de Proust pe coasta normandă a Franţei). Aici o întâlneşte pe Albertine, marea sa dragoste, dar descoperă şi fascinantele „marine” ale pictorului Elstir, personaj al cărui nume (anagramă aproximativă) trimite spre Whistler, unul dintre pictorii preferaţi ai lui Proust. Elstir este, de fapt, acel „domn Biche” care frecventa altădată salonul Doamnei Verdurin, la Paris. El le vorbeşte, naratorului şi Albertinei, despre plăcerea sa de a asista la întrecerile dintre iahturi, asemănătoare cu petrecerile zugrăvite în pânzele lor de Veronese sau de Carpaccio: „Se făceau întreceri pe apă, ca şi aici, organizate în general în cinstea vreunor trimişi, asemenea celor pe care Carpaccio i-a înfăţişat în Legenda sfintei Ursula. Corăbiile erau masive, construite ca nişte edificii, şi păreau aproape amfibii, ca nişte Veneţii mai mici aflate în mijlocul celeilalte, când, legate de ţărm prin punţi volante, acoperite cu satin roşu ca flacăra şi cu covoare persane, purtau femei în veşminte de brocart de culoarea cireşei sau de damasc verde, atât de aproape de balcoanele încrustate cu marmure multicolore de unde alte femei se aplecau ca să privească, în rochiile lor cu mâneci negre împodobite cu fâşii albe, pline de perle sau tivite cu dantele. Nu mai ştiai unde se termină pământul, unde începe apa, ce era încă palat sau navă, caravelă, Bucentaur.” (Ibid., pp. 418-419). Această recreare a realului, fondată pe tehnica de inserţie, ce aboleşte graniţele dintre uscat şi mare, se regăseşte şi în „marinele” lui Elstir, „super-evoluatul impresionist”. (Cf. René Huyghe, Dialog cu vizibilul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p. 127). Aşa cum se întâmplă frecvent în opera proustiană, sunt menţionate şi detalii privind moda acelor timpuri, Veneţia, „Regina Adriaticii”, excelând prin luxul veşmintelor. Acest subiect stârneşte interesul Albertinei: „Oh! ce mult aş vrea să văd dantelele de care îmi vorbeşti, dantelele veneţiene sunt atât de frumoase, exclamă ea, cât de mult aş vrea să merg la Veneţia!” (Proust, op. cit. p. 419). La una dintre întâlnirile cu naratorul, la Versailles, chiar înainte de dispariţia sa din viaţa acestuia, Albertine va purta pe umeri o mantie semnată Fortuny, creator de modă veneţian, confirmând previziunile lui Elstir în cursul discuţiilor de la Balbec: „Poate că vei putea curând să priveşti stofele ce se purtau acolo, îi spuse Elstir. Nu mai puteau fi văzute decât în tablourile pictorilor veneţieni, sau foarte rar în tezaurele bisericilor, uneori chiar se mai vindea pe ici pe colo câte una la licitaţie. Dar se spune că un artist din Veneţia, Fortuny, a regăsit secretul fabricaţiei lor şi că peste câţiva ani femeile se vor putea plimba, şi mai ales vor sta la ele acasă, în veşminte de brocart la fel de magnifice ca acelea pe care Veneţia le împodobea, pentru patricienele ei, cu desene orientale” (Ibid., p. 419).

Proust îi dedic㠄oraşului fermecat” un întreg capitol în volumul Plecarea Albertinei, capitol intitulat Şedere la Veneţia, rod al memoriei afective. Sunt evocate aici, de către naratorul-personaj, momentele preţioase trăite în „oraşul Regin㔠alături de mama sa. Această Veneţie lăuntrică este pusă în legătură cu alte spaţii de elecţie, cum este Combray, ţinut mitic al copilăriei: „Când, la ora zece dimineaţa, cineva venea să-mi deschidă obloanele, vedeam cum străluceşte, în locul marmorei negre care devenea, în mii de sclipiri, ardezia de pe Saint-Hilaire, îngerul de aur de pe campanila bisericii San Marco. Şiroind într-atât de lumină încât aproape că nici nu-l puteam privi ţintă, el îmi făgăduia, cu braţele lui larg deschise, pentru momentul când aveam să fiu, o jumătate de oră mai târziu, în Piazzetta, o bucurie mai sigură decât cea pe care trebuise odinioară să o vestească oamenilor de bună voinţă.”(Proust, op. cit., loc. cit., Plecarea Albertinei, p. 206). Impresiile primei ieşiri în Veneţia confirmă acelaşi paralelism la nivelul vieţii cotidiene: „Ca şi la Combray oamenii din strada l’Oiseau, şi în acest nou oraş locuitorii ieşeau, din casele înşiruite una lângă alta, în strada mare; dar acest rol de case proiectându-şi puţina umbră la poalele lor le era încredinţat, la Veneţia, palatelor de porfir şi de jasp, cu porţi boltite deasupra cărora capul unui zeu bărbos (depăşind şirul drept, ca şi, la Combray, ciocanul de pe vreo poartă), întuneca prin reflexele sale nu culoarea brună a pământului, ci albastrul splendid al mării” (Ibid., pp. 206-207).

O imagine memorabilă pentru acest timp veneţian este pentru narator fereastra gotică a hotelului în care stăteau, de la înălţimea căreia mama îşi trimitea zâmbetul încărcat de iubire spre fiul ce îi semnala întoarcerea, din gondolă: „şi dacă, de fiecare dată când văd mulajul acestei ferestre într-un muzeu, abia îmi stăpânesc lacrimile, e pentru că ea nu-mi spune decât lucrul care poate să mă tulbure cel mai mult: «Mi-o amintesc foarte bine pe mama dumitale.»” (Ibid., p. 208). În plimbările sale, personajul-narator caută să descopere viaţa mai puţin cunoscută a Veneţiei, cea a „umilelor campi”, a micilor rii părăsite”, „căile întortocheate ale acestui oraş oriental”, cartierele având case „cu mici ferestre în stil maur”: „Era Veneţia pe care o exploram adeseori după-amiaza, dacă nu ieşeam la plimbare cu mama. Găseam aici mai uşor femei din popor – cele care făceau chibrituri, înşirau perle, modelau obiecte din sticlă sau croşetau dantele –, tinere lucrătoare purtând mari şaluri negre cu franjuri pe care nimic nu mă împiedica să le iubesc, pentru că în mare măsură o uitasem pe Albertine, şi pe care le doream mai mult decât pe altele, pentru că mi-o aminteau încă puţin. Cine ar fi putut de altfel să-mi spună cu exactitate, cât se afla, în această căutare pătimaşă a mea printre veneţiene, câtă parte exista din ele înseşi, din Albertine, din dorinţa mea de odinioară de a călători la Veneţia?” (Ibid. p. 209).

Hotărârea protagonistului de a nu părăsi Veneţia odată cu mama sa, luată pe fondul unei agitaţii stârnite de setea de aventură, îl plonjează într-o stare de chinuitoare singurătate, care îl înstrăinează de oraşul mult iubit: „Palatele îmi păreau reduse la simplele lor părţi şi cantităţi de marmură, asemenea oricăror altora, iar apa o combinaţie de hidrogen şi de azot, eternă, oarbă, anterioară şi exterioară Veneţiei, neştiutoare de dogi şi de Turner” (Ibid., p. 234). Notaţiile împrumută ritmul trăirii tensionate a celui care simte că, fără prezenţa mamei, Veneţia se stinge: „Curând trenul va pleca. Eram apăsat de neliniştea pe care mi-o pricinuia, dimpreună cu vederea canalului devenit mic de tot de când sufletul Veneţiei fugise din el, a acestui Rialto banal care nu mai era podul Rialto, cântecul de deznădejde în care se preschimba Sole mio şi care, astfel clamat în faţa palatelor inconsistente, le făcea fărâme, consumând ruina Veneţiei; asistam la lenta realizare a nefericirii mele construită artistic, fără grabă, notă cu notă, de cântăreţul privit cu uimire de soarele oprit îndărătul bisericii San Giorgio Maggiore, astfel încât această lumină crepusculară avea să facă pentru totdeauna în memoria mea, împreună cu fiorul emoţiei mele şi cu vocea de bronz a cântăreţului, un aliaj echivoc, imuabil şi sfâşietor” (Ibid., p. 236). Personajul-narator va ajunge, totuşi, la trenul care îl va purta, alături de mama sa, la Paris.

Veneţia dogilor, a splendorilor artei, se îmbină armonios în imaginarul proustian cu „Veneţia lăuntrică”. O vom regăsi în ciclul proustian graţie „intermitenţelor inimii” (pe urmele lui Chateaubriand şi ale lui Nerval), reînviată, între altele, de o senzaţie cinetică ce pune în mişcare mecanismul memoriei involuntare, instaurând starea de graţie, ca în cazul vizitei naratorului la prinţesa de Guermantes. Intrând în curtea prinţesei, evitând un automobil, naratorul se poticneşte de nişte pietre dislocate din caldarâm, iar senzaţia resimţită îl reîntoarce în trecut, la zilele fericite petrecute în compania mamei la Veneţia, făcându-l să regăsească, astfel, timpul pierdut: „Şi aproape pe dată am recunoscut-o, era Veneţia, despre care strădaniile mele de a o descrie şi pretinsele instantanee luate de memoria mea nu-mi spuseseră niciodată nimic şi pe care senzaţia, pe care o avusesem odinioară pe două dale inegale ale baptisteriului bisericii San Marco, mi-o redase împreună cu toate celelalte senzaţii unite în acea zi cu acea senzaţie şi care rămăseseră în aşteptare, la rând, de unde un brusc hazard le făcuse să iasă în chip misterios, din şirul zilelor uitate. Tot astfel gustul micuţei madeleine îmi amintise de Combray. Dar de ce oare imaginile satului Combray şi ale oraşului Veneţia îmi pricinuiseră, unele într-un moment şi altele în celălalt, o bucurie care semăna cu o certitudine şi care îmi era de ajuns, fără alte dovezi, ca să nu-mi mai pese de moarte? (Proust, op.cit., loc. cit.,Timpul regăsit, p. 214).

Fascinantul tablou al Veneţiei din romanul proustian se regăseşte, sub formă de eboşă, în capitolul Conversation avec maman din Contre Sainte-Beuve, care trimite spre genetica textului. O dovadă în plus pentru a ilustra anevoioasa construcţie a cărţii, procesul alchimic ce iveşte „opera”, ultimul volum al ciclului, Le temps retrouvé, marcând materializarea visului şi triumful asupra Timpului.

© 2007 Revista Ramuri